Dacă guvernanții ar fi doar niște pragmatici cinici, atunci cu ei s-ar putea trata cumva. Dar cu oameni care îi tratează pe intelectuali, pe artiști, pe jurnaliști, în general pe oponenții politici din țară și din străinătate în termeni de rețele oculte ce acționează la ordin orice comunicare rațională încetează.
M-am întrebat din când în când, în săptămânile acestea, de ce oare USL și-a început tocmai cu ICR atacurile cu care a speriat o lume întreagă. Să fi fost dorința de a-l provoca pe președinte? Să fi fost ura absurdă pentru H.-R. Patapievici ori presiunile celor care sperau (și speră) să-l înlocuiască? Posibil. Pe de altă parte, întâlnirea cu un parlamentar pesedist de rang înalt – întâlnire prilejuită de o emisiune TV – mi-a sugerat însă și o altă perspectivă, absolut năucitoare.
Omul considera la modul cel mai serios - și, cum se va vedea, nu pare a fi deloc un izolat – că ICR este centrul nervos al unei largi rețele de simbriași care acționează la ordin și care influențează opinia publică și pe cea a politicienilor din diferite țări europene. Astfel, dacă ziarele europene scriu critic despre evenimentele recente de la noi, adevărații responsabili sunt foștii bursieri ai ICR sau alții asociați cumva cu această instituție prin programele sale. La obiecția mea că, în afara jurnalistului de la El País, nu știu să existe astfel de oameni în presa internațională și că, oricum, publicații foarte serioase precum The Economist, Die Welt, Frankfurter Allgemeine, Le Figaro,El País etc. n-ar avea cum să-și extragă informațiile numai dintr-o unică sursă, fie aceea și ICR, răspunsul a sosit prompt: „noi știm“. Care „noi“?
Ideea subiacentă este că nu există și nu poate exista opinie individuală, critică autentică – fie ea și partizană –, ca să nu mai vorbim despre critică obiectivă. Oamenii nu sunt făpturi autonome, înzes
