|n vara anului trecut, vorbeam despre un adevărat reviriment al benzii desenate în câmpul teoriei şi istoriei artei româneşti. Artistul Alexandru Ciubotariu deschisese, timp de patru luni, Muzeul Benzii Desenate româneşti la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti – un proiect construit în jurul unui nucleu tare: istoria BD-ului autohton, alături de planşe originale. Acest extraordinar demers urma unei cercetări pe care artistul o efectuase, la biblioteci, în arhive personale, în căutarea artiştilor, a revistelor sau a desenelor. |n 2010, Alexandru Ciubotariu şi Dodo Niţă publicaseră un volum dedicat istoriei BD, la Editura Vellant, Istoria benzii desenate româneşti, despre care declarau că s-a născut firesc, „din necesitatea de a înlătura confuzia din jurul acestei forme de artă, adesea confundată cu ilustraţia de carte, caricatura, desenul animat sau filmul de animaţie“. O publicaţie foarte bine primită şi care se înscria într-un demers necesar, de recuperare a unei istorii aproape necunoscute. Acestor două iniţiative ieşite în public la nici un an distanţă li s-a adăugat un al treilea punct esenţial pe harta BD-ului: Benzile desenate şi canonul postmodern de Ion Manolescu, apărut în martie 2011 la Editura Cartea Românească. Volumul pledează pentru „un canon flexibil şi tolerant, un canon multiplu“, în care stau alături „unul lângă altul, cu drepturi egale, Noica şi Corto Maltese, Marin Preda şi Astérix, Cărtărescu şi Garfield, Sebastian A. Corn şi Pif“.
Exact el, Pif... Şi iată că, în iunie 2012, se deschide la Bucureşti, la Sala Dalles, organizată de Institutul Francez, Pif în România: un erou al epocii de aur, expoziţie gândită de o echipă de curatori: Jean-Pierre Dirick, autor de BD şi ilustrator pentru Pif, Ştefan Constantinescu, artist, Xandra Popescu şi studio BASAR.
Te întâmpină în sala de exp
