Daniel Cristea-Enache: Riscul unei per­spective „prezenteiste“ nu cred că poate fi evitat întru totul. Mi-l asum. Ori­câte eforturi aş face în direcţia obiec­ti­vării, ca şi în cealaltă, a empatizării, probabil că rămâne întotdeauna un rest, o distanţă între ceea ce cred eu de­spre o epocă, ce îmi închipui că s-a în­­tâm­plat în anii ei – şi ceea ce s-a în­­tâmplat efectiv. Suferinţele războiului, ale oricărui război, îmi rămân cumva străine, abstracte, venite pe diferite fi­lie­re documentare, dar nu dintr-o me­mo­rie a cărnii. La fel se întâmplă cu anii Gulagului, cu cei ai Holocaustului, cu acea teroare istorică pe care nu mi-o pot reprezenta în toată grozăvia ei.

De aceea, pe cât vreau să aflu, pe atât mă feresc să judec post-festum, să vin cu verdicte asupra comporta­men­tu­lui unor intelectuali aflaţi „sub vremi“. E extrem de comod să judeci dintr-un fotoliu confortabil ceea ce, pentru un altul, însemna o situaţie fără ieşire şi o alternativă teribilă...

|mi e destul de limpede că, prin coor­do­natele etice, psihologice, morale, so­cia­le, culturale şi, nu în ultimul rând, etnice, nu puteaţi fi alături de adepţii „soluţiei finale“, ci numai şi numai îm­­po­triva lor. |nseşi democraţiile occi­den­tale făcuseră opţiunea, alegând răul mai mic (pe Stalin) împotriva răului mai mare (Hitler). Că, apoi, Stalin şi-a luat „revanşa“, la modul oribil-totalitar, e la fel de adevărat.

Vom ajunge nu peste multă vreme la acea epocă a „dezmeticirii“ dvs., a ie­şi­rii din proiecţiile utopice şi a contac­tu­lui dur cu realitatea socialismului real, înşurubată cu forţa în România „bur­ghe­zo-moşierească“. Până atunci însă, vă propun să ne întoarcem pe firul bio­gra­fic, mergând spre figurile centrale din universul familiei (mama, tatăl) şi spre rădăcinile generaţiei precedente, a bunicilor. Aţi aruncat deja câteva flash-uri spre scene şi episoade din copil