Nu avem de-a face numai cu o tentativă de destabilizare a democrației românești, ci cu un experiment de mari proporții care studiază capacitatea UE de-a replica la o asemenea transgresiune a principiilor ei de funcționare.
Este notoriu de un secol încoace că orice situație politică și socială din România poate fi comentată cu un citat din opera lui I.L. Caragiale. Iar întreaga devenire a societății noastre este, așa cum a remarcat mai de mult Al. Paleologu, pusă în lumină de Cațavencu: „Toți suntem români... Mai mult sau mai puțin onești“.
Un editorial publicat de curând pe Contributors.ro de Vlad Zografi se intitulează lucid: Așteptând rinocerii. Alăturându-mă profeției lui Zografi, trebuie să observ că istoria noastră, văzută ca un șir de momente caragialiene, devine, în momentele ei cruciale, ionesciană.
Adormirea cronică a conștiinței morale este întreruptă de tresăriri de fanatism care au tendința să se răspândească în medii și printre oameni la care nu te aștepți. Pașnicul român mioritic (alt mit de vremuri vitrege) suferă, prin contagiune, metamorfoza: devine rinocer.
Dar cine i-a îmbolnăvit pe rinoceri?
Rinocerita altor vremuri, adică declanșarea dispoziției războinice, se distingea prin aceea că atribuia Răul unei anumite categorii. De pildă, evreilor. Rinocerita de azi are o caracteristică: ea se focalizează asupra unui singur individ: Traian Băsescu. Băsescu singur devine, pentru cei atinși de rinocerită, un întreg popor.
Este de bon ton să-i critici pe cei rinocerizați, începând cu formula de stil: „nu-l iubesc pe Băsescu“. Pornind de la prezumția că pe cititori nu-i interesează pe cine iubesc sau nu iubesc, voi constata că președintele (suspendat) a făcut multe gafe, dar și că este la originea celui mai însemnat progres al orânduirii românești de la revoluție încoace: independența – recentă,
