„Unitate“ este cuvântul la modă în toate zonele politicii româneşti. Unitatea face forţa, spun cei mai mulţi. Pare că e mai puţin important pe ce se bazează această unitate, câtă vreme ai un adversar căruia să i te opui.
Bipolarizarea vieţii politice este în aceste zile accentuată de referendumul din 29 iulie, dar, dincolo de acest context, suntem într-o perioadă în care unitatea e la modă. Cei cărora le place să li se spună „de stânga“ sau „de dreapta“ (mai mult pentru a monopoliza etichetele în cauză decât pentru a promova valorile respective) ne explică de ce unitatea este bună, alternativa fiind inevitabil divizarea. Acest discurs răspunde şi unui orizont de aşteptare a publicului. După peste 20 de ani de tranziţie şi de multe ori de confuzie, unitatea ajută pentru că simplifică. Este, spre exemplu, foarte simplu să identifici răul într-un singur om şi să organizezi atât propaganda, cât şi alianţe politice pe baza acestei prezumţii de atotvinovăţie.
Acest fenomen a existat şi la începutul tranziţiei, dar atunci putea fi susţinut ideatic de anticomunismul care îi anima pe o parte dintre intelectuali şi era sprijinit de mişcări sociale precum cea din Piaţa Universităţii. Convenţia Democratică a beneficiat de primatul unităţii în 1992, când oaia rătăcită PNL nu depăşea nici măcar pragul electoral de 3%, şi mai ales în 1996, când CDR obţinea o majoritate relativă, iar Partidul Alianţei Civice şi tinerii liberali erau departe de intrarea în parlament. Lucrurile s-au schimbat radical în 2000, când unitatea nu mai era la modă, logica fiind cea a lui „scapă cine poate, cum poate“. Dar cei care au scăpat au revenit la strategia unităţii în 2004, ea dovedindu-se câştigătoare. În toate aceste exemple era vorba despre o unitate în diversitate, pentru a utiliza un clişeu. Erau partide care stăteau pe picioarele lor, dar care aju
