Dragostea copiilor îmbracă forme diferite de exprimare în funcţie de vârsta acestora.

Între 3 şi 6 ani copiii parcurg un proces de adoraţie a părinţilor. Totul este supraestimat în ochii lor: puterea, înţelepciunea, farmecul, frumuseţea etc.

Băiatul îşi imită tatăl şi-şi doreşte să fie ca el, exersează mişcările, manierele şi activităţile lui şi dezvoltă un ataşament puternic faţă de mamă, pe care o transformă în idealul său feminin.

Fata vrea să fie în locul mamei, îi copiază gesturile, mimica, îşi doreşte aceeaşi profesie şi să aibă copii, iar de tată se ataşează puternic în mod romantic.

La această vârstă copiii conştientizează cât este de importantă pentru ei dragostea părinţilor şi dezvoltă o capacitate similară de a iubi care se va răsfrânge ulterior asupra copiilor lor.

Atât fetele cât şi băieţii devin fascinaţi de căsătorie şi de ideea de a avea copii, lucru care poate fi observat în activitatea de joacă. Aproape toţi au o perioadă în care se joacă „De-a mama şi de-a tata”.

După apogeul acestui ataşament intens faţă de ambii părinţi e normal şi natural ca acesta să scadă în intensitate.

Între 6 şi 12 ani copiii devin mai puţin dependenţi emoţional de părinţi. Se orientează mai mult spre comunitate şi cercetează modul cum se petrec lucrurile.

De obicei are loc o schimbare dramatică a sentimentelor faţă de fiecare părinte în parte.

Ataşamentul romantic faţă de părintele de sex opus se conturează ca rivalitate faţă de celălalt părinte. Fiind în încurcătură, copilul se închide, se retrage şi începe să caute idoli în afara familiei. (Ştiţi vreun băieţel la 8-9 ani care se simte stânjenit dacă mama îl mângâie sau îl ia în braţe? Este cu atât mai jenant pentru el cu cât există şi un martor! )

După vârstă de 12 ani revin impulsurile romantice şi devin tot mai puternice după depăşirea perioadei de negare.