Şi cum călătoream eu, aşa, cu trenul spre Galaţi, am văzut deodată pe o măsuţă din acelea pe care abia dacă încape o carte mică, un titlu: Why look at Animals? şi am încercat să-l traduc. De ce să te uiţi la animale? mi s-a părut cam prea rapid, simplu, superficial, în schimb De ce să priveşti animalele? se impunea ca mai serios şi mai profund. Dar asta numai în primele secunde, pentru că mi-am luat seama şi am pus pe un cântar invizibil cele două cuvinte, a te uita la şi a privi (cu un pe sau tot la, subînţelese). Aici, lucrurile nu mai arătau defel ca-n prima mea încercare de traducere şi de comparare a celor două. Acum, dimpotrivă, a privi mi se înfăţişa ca mai plat, cu o suprafaţă vizibilă pe toată întinderea ei şi fără a da vreo bănuială de ceva ascuns în vreun subsol al său. Un verb obişnuit, fără relief, aşadar. |n schimb, a te uita bătea mult înspre celălalt sens al cuvântului, cu subterane sensibil diferite. Când te uiţi, te uiţi pe tine pentru obiectul sau fiinţa la care te uiţi. Mă uit la nori, mă uit pe mine în favoarea norilor, mă uit la animale, la pisica mea neagră şi calină, mă uit pe mine în favoarea ei. Mă uitam la copacul care a fost tăiat acum câteva săptămâni şi mă uitam pe mine în favoarea coroanei sale bogate, în care-şi făcuse cuib o familie (dacă o fi existând aşa ceva) de ciori.
Câte posibilităţi de a ne uita pe noi înşine ne-a dat Dumnezeu! Nici dacă am sta închişi în camera căptuşită cu plută a lui Marcel Proust şi tot nu am fi lipsiţi de asemenea posibilităţi. Şi asta pentru că Acela care ne-a creat ştia mai bine decât noi că nu ne suportăm în permanenţă numai şi numai propriile fiinţe, nu suportăm să nu vedem, deci să nu pătrundem mereu, în lumea altora, fie fiinţe, fie obiecte neînsufleţite, dar însufleţite de fapt de viaţa anterioară, dacă sunt vechi, a celor care şi-au petrecut umbrele
