Referendumul este soluţia unei crize pe care nu o puteam ocoli.

Omăruntă modificare constituţională făcută în 2003, prin care s-a mărit mandatul preşedintelui de la patru, la cinci ani, a contribuit mult la crearea condiţiilor pentru a se ajunge în situaţia politică de toată jena din ziua de astăzi. Aşa cum spunea bătrâna Constituţie din 1991, lucrurile erau clare. Alegeri parlamentare şi prezidenţiale simultane, cine câştiga avea majoritatea timp de patru ani. Candidaţii la prezidenţiale erau locomotive pentru partidele lor, iar, la încheierea mandatului, schimbarea de putere se petrecea în mod natural. În 1996, în 2000 şi în 2004, regula a funcţionat. Alegerile au adus, de fiecare dată, liniştirea spectrului politic şi configurarea unui nou peisaj majoritate-opoziţie.

Desincronizarea mandatului legislativ de cel prezidenţial şi implicarea în forţă a preşedintelui-jucător Traian Băsescu pe scena politică de după 2004 au provocat grave distorsiuni. În 2008, preşedintele a forţat o nefirească majoritate guvernamentală, PDL-PSD. În 2009 a refuzat numirea lui Klaus Iohannis în funcţia de premier şi a reconfigurat majoritatea, după câştigarea celui de-al doilea mandat, cu PDL, UDMR şi o fracţiune desprinsă din PSD condusă de reevaluatul Gabriel Oprea. În loc să avem o majoritate aşa cum a ieşit din urne, preşedintele şi-a construit propria majoritate, indiferent de ideologii sau de opţiunea electoratului.

Rezultatul unor asemenea forţări a fost instabilitatea politică. Marea alianţă PDL-PSD, vândută publicului ca o formulă solidă cu 70% din locurile din Parlament care va face reforme curajoase, s-a dovedit un eşec deplin. Nici soluţia guvernelor Boc nu a fost mai puţin lipsită de tensiuni. Echipa actualului primar de la Cluj a suferit numeroase remanieri şi reconfigurări în doi ani de stat la Palatul Victoria. În cele din urmă, Traian Băsescu