Ca multe dintre romanele atipice, adre­sa­te unui public pasionat de inter­tex­tua­lism, dar şi de jocul cu locurile comune ale culturii de masă, Angelus-ul Ruxan­drei Cesereanu a avut parte de o recep­tare mai degrabă reţinută, bucurându-se de câteva cronici în reviste de specia­li­tate şi de unele comentarii, pe bloguri sau platforme culturale, cele dintâi mai entuziaste decât ultimele. Considerat tri­bu­tar pasiunii bine cunoscute a autoarei pentru Bulgakov (şi marketat ca atare), ro­manul îşi „împrumută“, aşa cum în­­săşi autoarea o afirmă, „dracii mucaliţi“ din opera autorului rus şi îngerii de la Andrei Rubliov, mizând pe o poveste barocă, cu infinite şi rafinate trimiteri li­te­rare, de citit şi recitit cu bucurie in­te­lec­tuală maximă. Pe scurt, într-un oraş numit, simbolic, Metropola, într-o zi se pogoară trei îngeri cu înfăţişarea unor rockeri-hippies blajini, muţi, cu „gâturi lungi ca de păsări flamingo“. Nimic neo­biş­nuit în înfăţişarea îngerilor: purtători de blugi, fără vreun rudiment măcar de ari­pă (aripile şi le vor căpăta abia în realitatea paralelă creată de Merlin, A Doua Viaţă), ei par izolaţi în tăcerea lor ca într-un glob de sticlă protectoare, de care se izbesc sunetele şi toate celelalte forme de agresiune ale lumii telurice. „Au­tismul funciar“, cum îl numeşte au­toa­rea, îi pune în încurcătură pe psi­hia­trii evaluatori, alături de alţi specialişti, ai stării de sănătate a îngerilor, la fel şi ri­nichiul uriaş al unuia, precum şi pie­lea lor ca de borangic auriu. Deşi mai de­grabă descriptivă, fără altfel de suspans narativ decât cel creat de astfel de ima­gini enigmatice, prima parte a cărţii exer­cită o fascinaţie graduală asupra ci­ti­torului care, pe măsură ce-i cunoaşte pe protagoniştii celeşti, e tot mai cucerit de prezenţa lor diafană şi echivocă, care nu frizează niciodată sentimentalismul dul­ceag. Cu un aer pretins serios,