Celor care au uitat le reamintesc, iar celor care nu ştiu, le spun: Din 1990, de cînd fac presă liberă (în presă sînt din 1968), m-am manifestat ca un naţionalist orgolios. Nu-mi stă în fire, ca scriitor şi publicist, să mă ploconesc în faţa cancelariilor occidentale şi nici în faţa presei occidentale. Sursa: EVZ

M-au dezgustat – şi am scris despre asta – exerciţiul de tîrîre în genunchi al preşedinţilor şi premierilor României democrate la picioarele atotputernicilor occidentali de după 1990, aşa cum liderii comunişti din 1950 se ploconeau în faţa ştabilor sovietici, iar boierii moldo-valahi, la papucii grăjdarului de la Istanbul.

Sunt însă un om lucid.

Şi în această ipostază, păstrîndu-mi verticalitatea de mîndrie națională, n-am cum să nu ţin cont că România e o ţară săracă, lipsită de putere în Europa de azi, dependentă de capriciile celor mari.

Sub acest semn, am rămas uluit văzînd răspunsurile celor două marionete ale puciștilor - Victor Ponta şi Crin Antonescu - la reacţiile stîrnite în Europa Occidentală şi în America de asaltul batalioanelor politruce asupra statului de drept din România de azi.

De la mineriada din 13-15 iunie 1990, n-am mai întîlnit o imagine atît de proastă a României în străinătate.

Şi cînd spun asta, nu mă refer la declaraţiile făcute la nivel guvernamental, ci la articolele apărute în presă.

Loviturii de stat din România i-au fost consacrate comentarii în The New York Times, Washington Post, Le Monde, Le Figaro, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Der Spiegel, Die Presse, ca să dau doar cîteva exemple din multitudinea de gazete prestigioase din Vest.

În SUA, un editorial din The New York Times sau din Washington Post care mustră Casa Albă pentru o anume decizie, provoacă insomnii preşedintelui american.

Editorialele din cele două publicaţii americane, din cele două publicaţii portdrapel al