Creştinii ortodocşi au fost trataţi ca „schismatici“ în Transilvania. Elitele catolice ale ţinutului au persecutat credinţa după ritualul Bisericii Bizanţului.
„O istorie de sate şi de preoţi e istoria Ardealului românesc", scria, în 1902, Nicolae Iorga. Ea trebuie scrisă de istorici, „însă e mai greu de a o scrie decât istoria unui stat". Aceasta deoarece sătenii nu ştiu să compună letopiseţe despre ei şi conducătorii lor. Nici măcar nu-şi însemnează mormintele cu lespezi de piatră inscripţionate.
Ortodoxia, interzisă
De la elite vin întotdeauna „războaiele şi păcile, bisericile şi mănăstirile, cărţile şi legile, tot ce se vede la cea dintâi aruncătură de ochi asupra trecutului unui popor". Dar şi credinţa sătenilor lasă urme neşterse. Din şirul generaţiilor modeste de ţărani, consemna poetic istoricul, au rămas „holdele, datinile şi cântecele, hrana trupului şi sufletului tuturora, munca şi poezia". Şi în secolele XI-XV, „credinţa străbună" a continuat în Transilvania prin comunităţi şi aşezăminte ortodoxe. Citată des, în acest sens, de către istoriografia ortodoxă este scrisoarea Papei Inocenţiu al III-lea către arhiepiscopul din Calocea, din mai 1205. Ea dovedeşte că Papa de la Roma cerea subalternului său să aducă „sub ascultarea scaunului apostolic" pe un „oarecare episcopat", „nesupus nici unei mitropolii", de pe moşia fiilor cneazului Bâlea din ţinutul Hunedoarei de azi. Se referea, aşadar, la o instituţie ortodoxă.
Căci în raport cu catolicismul elitelor, ortodocşii erau declaraţi „schismatici" şi trataţi ca atare de regalitatea maghiară şi papalitate. Aşa se face că regele Ludovic cel Mare a ordonat, în 1366, expulzarea din Banat a preoţilor ortodocşi cu familiile lor. Din 1428 datează altă dovadă de acelaşi gen. Printr-un edict dat atunci, regele Sigismund interzicea acordarea de proprietăţi şi titluri nobiliare celor care nu î