N-a văzut Parisul ce vede o nuntă la români. La noi, spiritul latin se deşănţează pe ringul de dans: el ia forma Dansului Pinguinului, a lui Bosquito („Hai, iubito, nu fugi de mine, uită-te mai bine!” bis!), a „Drumurilor noastre toate” şi, pe final, pentru arderea caloriilor – sau ca metodă de defulare a stresului cotidian –, acelaşi spirit înfocat latin se încinge în paşi de „Cotton Eye Joe” ca-n Vestul Sălbatic, cu tendinţe balcanice, negreşit, un fel de dansul cowboy-ului înrudit cu polca, sau poate cu sîrba oltenească, deşi, în debandada generală, aproape că nu mai contează.

Nu sînt o împătimită a nunţilor. Toate, fără excepţie, au ceva din surescitarea intens manifestată a oamenilor fără distracţii proprii, aşa că, de ce nu, e mai simplu să le cumperi (cu plic şi pioşenie, se ştie) la nunta altora. N-ai ocazie de dans? Iat-o! Lista zbuciumată a unui DJ cu onorariu fix abia aşteaptă să-ţi strici tu pantofii pe ringul colcăind a tocuri şi pantofi proaspăt dezambalaţi (cu etichetă cu tot). Căci, e aproape un clişeu, nunta la români înseamnă dans, sarmale şi iar dans. Cu naşii pe post de cireşe pe tort: „dîrli, dîrli da”, să trăiască naşii, musai! Deşi, de început, încep tot mirii, c-aşa e de cînd lumea.

„Doi-zece, doi-zece, ce ce ce! Atenţiune, ne ne ne! Bună seara, ra ra ra! Se aude, de de de? Merge! Să le urăm casă de piatră tinerilor căsătoriţi (aplauze, fluierături, zîmbete protocolare). Să le urăm fericire şi sănătate şi naşilor (să trăiască!) şi socrilor şi nuntaşilor, lor, lor, lor! (aplauze, fluierături, zîmbete protocolare, din nou, cum altfel?). Urmează Valsul Miresei, haideţi, toată lumea în picioare!” (Am să mă-ntreb aici de ce e nevoie să stăm în picioare, doar nu dansăm noi, dar, desigur, eticheta o cere! Eticheta nunţii, fireşte, şi maestrul de ceremonii, un tînăr ogîrjit şi cocoşat de atribuţii, spre reuşita fără seamăn a petrecerii;