★★★★ Mirela Stănciulescu, Emoţia, Bucureşti, Ed. Humanitas

Scris la persoana întâi, romanul "Emoţia" al Mirelei Stănciulescu începe şocant cu propoziţia "Uneori simt că mă urăsc." Recunoaştem imediat autoflagelările la care ne supuneam în adolescenţă, nemulţumiţi de înfăţişarea noastră, de calităţile cu care fuseserăm înzestraţi. Comunicarea între autoare şi cititori se stabileşte instantaneu. Clara Martin, personaj principal şi narator în roman, începe să existe încă de la primele cuvinte prin sinceritatea ei dusă până la ultimele consecinţe. Ea are un vis arzător: să trăiască altfel decât cei din jur, să refuze mediocritatea.

Iată însă că de-a lungul anilor UITĂ ce a visat în tinereţe. Asistăm la ceea ce s-ar putea numi moartea lentă a unui om, la o mortificare fericită. Clara Martin dispare devenind banala "doamnă Ionescu", fără să sufere din cauza acestei pierderi a identităţii. Dar noi, cititorii, înţelegem că s-a petrecut o nenorocire. Foşnindu-şi capotul de mătase prin locuinţa ei confortabilă, ieşind "în lume" cu mereu rezonabilul ei soţ, domnul Ionescu, Clara nu-şi mai aminteşte ce a fost şi ce a vrut să fie. Şi-a pierdut aparent iremediabil religia. Capacitatea de semnificare a acestei transformări este imensă.

Autoarea descrie de fapt modul cum milioane de oameni ratează, prin maturizare, şansa de a trăi ca oameni, nu ca roboţi: Romanul este foarte bine scris, amintindu-ne de vremurile bune ale literaturii noastre, când limba română era respectată şi pusă în valoare de scriitori. Multilingvismul autoarei (traducătoare de elită, din engleză, portugheză, franceză etc.) are drept efect, printre altele, această virtuozitate în folosirea limbii materne.