De cateva decenii, majoritatea statelor nazuiesc cu ardoare la independenta energetica, pe care unii o vad ca pe ceva perfect realizabil, mai ales in baza resurselor de care dispun, dar cei mai multi ca pe un vis frumos, atragator, insa greu de atins, un fel de Fata Morgana.

De altfel, chiar si statele cele mai bogate in resurse energetice nu se pot lauda cu independenta totala. Adesea, le excede titeiul, dar le lipseste energia electrica, in alte cazuri exporta curent, dar importa masiv petrol sau au gaze naturale, dar le lipsesc alte resurse.

O mare putere independenta energetic n-a aparut inca, desi unele tari relativ mici pot fi considerate independente energetic. Exemplu este Norvegia, tara altadata saraca, modesta, care a devenit, in ultimele decenii, mare producatoare si exportatoare de energie: exporta petrol, exporta gaze naturale si produce atata energie hidroelectrica, incat si-a dezvoltat, in baza ei, o metalurgie de renume.

La inceputul anilor '70, presedintele Nixon preconiza independenta energetica a Statelor Unite pana la sfarsitul respectivului deceniu. In acest sens, s-au efectuat studii si s-au aplicat tehnologii indraznete, noteaza Project Syndicate. La acea data, SUA importau un sfert din necesarul de petrol pentru uzul intern.

Din pacate, in afara de intentii, de studii si de tehnologii, exista totdeauna si factorul politic, care poate zadarnici toate celelalte planuri. Au intervenit evenimentele din lumea araba si revolutia islamica din Iran, fapte in urma carora SUA au ajuns sa importe necesarul de hidrocarburi, la un pret de 15 ori superior.

Cine dicteaza preturile

Dependenta energetica se prezinta astazi poate mai importanta pentru SUA, decat era in 1970. Este si firesc, tinand seama de implicatiile economice, strategice si chiar militare. Ca urmare, problema n-a fost aba