Hidromelul, licoarea pe bazã de miere de albine, era cunoscutã încã din antichitate, fiind consideratã în genere un leac împotriva îmbãtrânirii. Bãutura îşi are obârşia probabil în Babilon, cunoscându-se acum 4000 de ani faptul cã divina bãuturã are capacitatea de a vindeca rãni şi de a spori pofta de mâncare, precum şi de a elimina impotența. Alți învãțați împing şi mai mult în timp originile sale, în India acum 6000 de ani.
La noi în țarã prima documentare a hidromelului apare în anul 1413, când negustorii braşoveni plãtesc impozit pentru comercializarea acestuia.
Oricum, nu este de mirare cã hidromelul a fost dintotdeauna atât de apreciat în diverse culturi, datã fiind bogãția de vitamine a mierii care are în compoziție apa biologicã şi peste 400 de substanțe nutritive care mențin trupul tânãr şi sãnãtos, printer care vitaminele C, A, D, K, complexul B, potasiu, calciu, magneziu, fosfor, selenium, crom sau iod. Se şi preparã simplu, respectând cantitãțile şi timpul de macerare: într-o sticlã de 1 litru se pun opt linguri de miere poliflorã lichidã şi o jumãtate de lingurițã de polen de albine, peste care se adaugã apã platã. Dupã 2-3 zile în care se agitã şi se lasã la macerat, se obține o licoare uşor alcoolizatã, cu efecte tonice, euforizante, revigorante, dar şi…afrodisiace. În prepararea hidromelului mai poate intra fermentul din diverse fructe. Se strâng fructele coapte, se fierbe apa şi se rãceşte la 45 de grade, pentru fiecare litru de apã se adaugã câte 300 de grame de miere; fructele zdrobite se pun în damigeanã (pentru fiecare kilogram de fructe se adaugã 3 litri de apã cu miere), care se ține douã luni la 20 de grade pentru fermentație. Calitatea hidromelului creşte cu vechimea.
Prepararea şi folosirea hidromelului sunt atestate în societãțile elenã, romanã, egipteanã, balto-slavã, fino-ugricã, celticã, germanicã, dar si geto-dacã. C
