În 2009, am fost la Copenhaga pentru a scrie despre conferinţa de la care se spera atunci că pune bazele unui acord internaţional care să menţină încălzirea globală în limite ce nu vor aduce transformări catastrofice (celebrul „mai puţin de 2 grade Celsius“). Atunci a existat o speranţă reală, s-a negociat pînă în ultima clipă şi s-a eşuat. Trei ani mai tîrziu, la Rio de Janeiro, încă de la început s-a sperat puţin. Cum s-a prevăzut, rezultatul este vag şi senzaţia generală a fost că negocierile s-au încheiat înainte de a începe.

Care este miza? De ce au venit 50.000 de persoane la Rio anul acesta? Formal, în iunie 2012 se aniversează 20 de ani de la prima Conferinţă internaţională la Rio, unde liderii mondiali de atunci au pus bazele sistemului internaţional de protecţie a mediului. Două decenii mai tîrziu, trebuie să verificăm unde am ajuns, cum stăm în cursa cu încălzirea climatică, cît de eficiente sînt mecanismele de negocieri internaţionale pe care le avem în domeniul protecţiei mediului. În realitate, stăm rău, foarte rău. Unii oameni de ştiinţă spun deja că nu mai avem şanse să rămînem sub limita de 2 grade Celsius care ne fereşte de catastrofă. Ţări ca Maldive sau Bangladesh îşi văd deja coastele inundate de apele oceanice şi oamenii – forţaţi să renunţe la stilul lor de viaţă tradiţional şi să se mute în mahalalele marilor oraşe. Un miliard de oameni în lume suferă de foame cronică. Inegalităţile sociale cresc, la fel şi emisiile poluante.

Spre deosebire de Copenhaga, care s-a concentrat pe criza climatică, conferinţele de la Rio au ca temă dezvoltarea sustenabilă, într-un fel încercînd o abordare mai complexă a problemelor gobale, prin prisma interconexiunilor dintre ele: printre miliardul de înfometaţi, unii sînt tocmai acei ţărani din Bangladesh forţaţi să se mute la oraş unde nu găsesc de muncă; printre cei care mor de foame sînt şi foşti