Simona Şomăcescu nu are amintiri din perioada de dinainte de a fi balerină. Nu are momente care să nu fie legate cu un fir invizibil şi de lumea dansului. Nu are vise care să nu fi atins, chiar şi în treacăt, podeaua scenei. Chiar şi acum, la 43 de ani, stînd în faţa mea într-o cafenea de lîngă Opera Naţională, îmi pare că, doar dintr-o bătaie de palme, ar putea transforma oricînd podeaua de sub picioarele noastre într-o scenă. Îşi însoţeşte cuvintele de gesturi ample, graţioase, iar cînd ridică braţul pentru a-mi da detalii despre activitatea pe care o desfăşoară, din 2009 încoace, la Departamentul de coregrafie al UNATC, aş putea jura că zăresc ceva din flacăra lui Odette din Lacul Lebedelor. Ori poate pe Nikia din Bayadera?

Şi totuşi, Simonei nu-i place să vorbească despre trecutul de prim-balerină a Operei Naţionale din Bucureşti (între 1988 şi 2003), nici despre începuturile în lumea dansului, deşi toate impulsurile de curiozitate ale celor din jurul ei debutează, inevitabil, cu întrebări despre acea perioadă. Pentru că Simona nu are nimic din fragilitatea unei balerine. Dimpotrivă, discursul ei te duce mai curînd cu gîndul la înflăcărarea unei dansatoare de flamenco, cu părul lung, brunet, lăsat pe spate, cu mişcări ample şi un zîmbet care ar străluci la finalul fiecărei figuri de dans marcate apăsat cu tocul în podea. Apoi începe să povestească, iar scena din jurul nostru se transformă mai curînd într-o sală de business, unde Simona îşi asumă postura de manager lucid şi mînă-de-fier.

„Cariera unui balerin este foarte scurtă, dar ai avantajul că, ulterior, poţi schimba mai multe meserii în cadrul aceluiaşi domeniu“, explică Simona. Despre cariera sa ca interpretă s-a scris timp de peste 20 de ani, dar, pentru că în ultima vreme s-a preocupat în principal de promovarea altor artişti, crede că publicul ar fi mai interesat de realizările sale ca man