În weekendul care a trecut, m-am nimerit producător de locaţie la un reality show aflat în stadiul incipient, pe care o să-l vedeţi pe un post de lifestyle, dacă totul se desfăşoară conform planului. Protagonista butona pe iPhone ori de cîte ori avea răgaz. E o banalitate?

DE ACELASI AUTOR Ministrele şi pompa Brandul Moş Crăciun Probleme de imagine - Antonescu, Băsescu, Diaconescu, Ponta Patria ca baby sitter, de 1 DecembrieCa gest cotidian, sigur că da. Dar în gest e ceva mai ascuns, un lucru pe care William Gibson – cel cu Neuromancer şi inventatorul cuvîntului cyberspaţiu – îl observă într-una dintre scrierile lui: iPhone-ul tinde să înlocuiască fumatul în locurile publice. Cum şi de ce ne vine să ne lăsăm de fumat e clar, dar de ce sîntem atît de obsedaţi de conectare şi dispozitive mobile? În primul rînd, avem nevoie de o preocupare pentru momentele în care sîntem singuri în public şi în care – ca să citez din Sorescu – „nu ştim unde dracu’ să ne ţinem mîinile“. Cu Sorescu, încă sîntem pe lumea asta, ne găsim un rost pentru momentele în care nu avem rost. Dar de ce ne-am preocupa de iPhone? Fiindcă spaţiul fizic în care ne aflăm nu e prea ofertant şi fiindcă iPhone-ul – sau alt dispozitiv asemănător – ne cufundă într-un alt spaţiu, virtual, în care oferta socială e mult mai bogată şi putem regăsi nu chipuri şi siluete, dar măcar nume, emoticoni şi greşeli de scriere repetitive, familiare, ale unor oameni pe care îi cunoaştem, în persoană sau măcar prin conexiunea la reţele sociale. Iar dacă îi cunoaştem, chiar dacă aproximativ, probabil că şi ei ne cunosc în acelaşi fel pe noi, cel puţin în varianta mutantă şi reducţionistă de pe Facebook. Ceea ce duce la ideea că sîntem cu un picior – sau, mai exact, cu două degete, mari, cele cu care folosim tastatura atrofiată de pe touchscreen-ul dispozitivului mobil – acolo. Dar şi cu mintea, cu persoana, aşa c