...a început acum patru ani, cînd, la sugestia unei prietene care mă tot invita la un club să dansăm, am zis să compensez totala mea lipsă de pricepere în domeniu şi să încep prin a învăţa salsa. Şcoala de salsa era undeva într-o clădire veche din Bucureşti, la etajul al doilea. Urcînd pe scări, din spatele unei uşi închise, la etajul întîi, am auzit o muzică sentimentală, de bandoneón, pian şi viori. Am deschis uşa şi am intrat. Era o şcoală de tango. N-am mai ajuns nici pînă astăzi la etajul al doilea.
Am luat lecţii de tango, am mers la practici, apoi la milonga (seri de dans). Pe măsură ce dansam, în loc să mă plictisesc, deveneam tot mai dependent de tango. La scurtă vreme, am simţit că trebuie să merg în America de Sud. Ce-am văzut, trăit, simţit (a se citi dansat) la Buenos Aires, ca şi la Montevideo, în Uruguay (ambele capitale aflate de o parte şi de alta a lagunei lui Río Plata sînt recunoscute ca loc de naştere al tangoului), a fost extraordinar. Două dintre prietenele mele nici n-au mai putut trăi în România după experienţa sud-americană, s-au reîntors cît au putut de repede la Buenos Aires, unde îşi petrec de atunci cea mai mare parte a timpului.
Eu, însă, am rămas acasă. În parte şi pentru că America de Sud a venit la noi. La Bucureşti, ca şi în alte oraşe din ţară, de aproximativ şase ani de cînd şcolile de tango au început să reapară în România, se organizează tot mai multe festivaluri cu invitaţi sud-americani. Există chiar şi o figură legendară a tangoului, „El Flaco“ (Slăbănogul) Dany, un argentinian care tocmai a împlinit 76 de ani şi care (aproape că) s-a stabilit la noi. Datorită lui am avut ocazia să-l văd la o milonga din Bucureşti pe venerabilul DJ Picherna, o altă figură legendară a tangoului, care încă mai foloseşte casete audio, pe care le derulează cu un creion, potrivind în mod miraculos melodiile din ochi.
Dincolo de
