Am încetat, acum cîţiva ani, să scriu cronică literară. Mi s-a părut însă fastidios şi oarecum redundant să anunţ acest lucru explicit. La urma urmelor, orice om care citeşte literatură şi, măcar din motive practice, vreo recenzie, ştie că cronica literară are reguli stricte (descrierea cărţii, decupaj semnificativ, verdict clar) şi ea nu trebuie confundată nici cu articolele de opinie, nici cu editorialele şi nici cu aceste (lipsite de pretenţii) „biograffiti“ săptămînale. Au încăput aşadar, în această rubrică, diverse consideraţii personale, cele mai multe, fatalmente, însemnări de lectură, articole de actualitate culturală, rare „portrete tombale“. De cîte ori am scris despre un volum de literatură română contemporană (asta-i a patra regulă a cronicii literare la zi, nu scrii despre carte străină decît dacă eşti specialist în literatura cu pricina!) am avut grijă ca aceasta să fie memorialistică, jurnal sau – cum se zice, cu un cuvînt-umbrelă – autoficţiune. Cum ar veni, acea literatură care nu refuză (dimpotrivă) pactul autobiografic şi care mizează în primul rînd pe regăsirea unei intimităţi pierdute în fumigenele şi disimulările ficţiunii.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăSchiţele şi nuvelele lui Petre Barbu din Pînă la capătul liniei sînt texte exemplare pentru acest tip de lectură personal şi implicat. Nu înţelegi nimic dacă le citeşti altfel. Mai mult ca în oricare dintre cărţile sale de pînă acum (cele mai cunoscute fiind volumul de povestiri Tricoul portocaliu fără număr de concurs, 1993, şi romanele Dumnezeu binecuvîntează America, 1995, şi Blazare, 2005), în acest volum Petre Barbu este un autoficţionar. Unul foarte special, care convieţuieşte cu propriile personaje – cum mărturisea într-o convorbire recentă cu Doina Ioanid – şi care nu se fereşte, în ciuda primejdiilor de tot felul, de pat