Cred că momentul în care dansul m-a găsit era unul în care aveam nevoie de o manifestare în care să-mi fie implicate abilităţile corpului. Nu am avut o deosebită originalitate în abordare – ca pentru mulţi alţii, dansul a venit ca să umple un gol, să mă ajute să-mi depăşesc anumite limite, bucurîndu-mă să descopăr în mine capacitatea de a comunica altfel decît prin cuvinte. Stîngăcia inerentă a primilor paşi pe muzică m-a fericit de parcă descopeream un univers gata să fie explorat de propriile-mi unduiri şi mişcări rigide.

Redundant să spun, ca mai toţi, am pornit pe drumul dansului social datorită unei fete. Sau, mai degrabă, din cauza ei. A avut nesăbuinţa să-mi reproşeze vizionările repetate ale peliculei Dance with Me, un fel de biblie video a dansatorilor de salsa din România. „De ce îţi pierzi timpul cu prostia asta? Oricum nu vei ajunge niciodată să dansezi ca ei...“ duduiá scrîşnind din dinţi dudúia. Destin sau nu, karma sau ce-o fi fost, fără să fac vreun efort în acea direcţie, cîţiva ani mai tîrziu stăteam la o bere cu producătorul hollywoodian, luam lecţii de la cei mai versaţi dansatori ai filmului şi le învîrteam în zeci de spin-uri pe fetele care mă fascinaseră pe ecran. Toate acestea la cîţiva kilometri de platourile unde scenariul căpătase viaţă. Treptat, salsa a făcut cu mine ce ştie mai bine – mi-a schimbat viaţa. Mi-a deschis uşi, m-a ajutat să-mi depăşesc bariere şi timidităţi, mi-a inventat scopuri şi nădejdi nebănuite anterior.

Instrumentul de percuţie de bază în salsa este format din două beţe (clave). Continuu, în zecile de secunde ale melodiei, cele două beţe sînt lovite într-un mod anume, iar pe baza sunetului sec şi aparent monoton se construieşte întreaga muzică. Se spune că, în momentul în care în corpul uman este eliberată serotonina, inima bate în ritm de clave.

Salsa este un limbaj fără vorbe. Îi stăpîneşti noţ