Dansul pe care îl iubesc, Dansul, aşa cum îl înţeleg eu, este, înainte de toate, o construcţie a minţii.

O organizare energetică şi emoţională, născută dintr-o iraţională (ori poate mai curînd supraraţională?) scînteie de o factură, simt eu, înrudită cu spiritualul. Şi aceasta, înainte chiar de a deveni o concretizare pur corporală. Viziune internă înainte de a fi exteriorizare vizuală.

Pură metaforă proiectată dinspre misteriosul hău interior înspre dimensiunile exterioare. Cele cunoscute, cele necunoscute încă sau cele pe care nimeni niciodată nu le va şti... Dacă transcede legile tuturor matematicilor, ale oricărei gramatici, dansul pe care îl iubesc nu cunoaşte nici geografie sau naţionalitate. Este alchimie, nu reprezentaţie.

Nu se va adresa doar privirii, ci va acţiona direct de la creier la creier, de la gîndire la gîndire, trecînd, bineînţeles, prin inevitabilele vibrări ale inimii. Linii de forţă şi zone de umbră.

Un lanţ dinamic, o spirală evolutivă.

Gîndire – creaţie – comunicare – gîndire... şi tot aşa, din ce în ce mai departe... Cît de nesfîrşit de departe?

Primul limbaj al omenirii. Şi singurul cu adevărat inter- şi trans-naţional. Cel al gestului. Al mişcării.

Viaţa însăşi pare a fi alcătuită din atomi de dans. Dansul lui Shiva?

O cuantificabilă structură fizică în centrul tumultuoasei nebunii creatoare. Nebunie şi structură. Structură, dar ce nebunie!

O ştiinţă dementă. O artă exactă.

Curgerea apei se poate măsura prin distanţă şi timp. Dar cine oare putea-va măsura vreodată nevoia, şi mai ales plăcerea, apei de a curge?... Şi cu ce fel de instrumente?

În ceea ce mă priveşte, dansul va fi întotdeauna indisolubil legat de Verb. Acel Verb de la care totul a pornit... Care este, a fost şi va fi probabil întotdeauna la originea şi la capătul tuturor lucrurilor.

Scriu dintotdeauna. Mereu. Fă