În 2007, înaintea referendumului de destituire a preşedintelui, o majoritate parlamentară cu o componenţă similară celei actuale modifica Legea referendumului (3/2000), statuând că majoritatea simplă a celor prezenţi la vot este suficientă pentru demitere, indiferent de nivelul participării. La vremea respectivă, Curtea Constituţională nu avusese nimic de zis împotriva acelei prevederi.
La referendumul din 19 mai 2007 s-au prezentat 44% din alegătorii din liste, iar 74% din voturile valide au fost împotriva destituirii. CCR a decis: „Confirmă rezultatele referendumului naţional din data de 19 mai 2007 şi constată că nu s-a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum, pentru demiterea preşedintelui României, domnul Traian Băsescu". Asta înseamnă că referendumul nu a fost invalidat din cauza prezenţei la vot, ci că acţiunea de demitere a eşuat din cauza neîntrunirii majorităţii voturilor exprimate.
Dacă în 2007 nu s-a pus problema validării prin numărul celor prezenţi, de ce a considerat acum CCR că legea „este constituţională, în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente"? Răspunsul e în detalii.
Legea, în formula votată în această primăvară de majoritatea PDL, conţinea (ca şi în 2007) două articole relevante. Art. 5 (2) spune: „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale". Mai jos, art. 10 prevedea că „demiterea preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale".
În 2007, când au modificat legea, parlamentarii au utilizat formularea: „Prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea preş
