● Rock pentru totdeauna / Rock of Ages (SUA, 2012), de Adam Shankman.

Rock pentru totdeauna e un musical din aceeaşi specie ca şi Mamma Mia! (2008): karaoke-musical-ul (sau jukebox-musical-ul), spectacol constînd în asmuţirea unei liote de celebrităţi hollywoodiene asupra unei selecţii de refrene arhicunoscute – ABBA în Mamma Mia!, pop-rock optzecist aici –, fără prea mari eforturi de a converti refrenele respective în extensii „organice“ ale unui story. Plasat în epoca din care provine muzica şi în împrejurimile unui club de noapte (fictiv) în care s-ar fi produs formaţii legendare, story-ul de-aici e arhetipal – coborînd din Greyhound pe Sunset Strip din L. A., unde a adus-o visul ei de a ajunge cîndva pe scenă, ingenua Sherrie (Julianne Hough) calcă pe urmele eroinelor unui şir de filme ce se întinde de la prototipicul 42nd Street (1933) pînă la decadentul Showgirls (1995). Cu ajutorul unui băiat la fel de pur ca ea (Diego Boneta), care-şi aşteaptă şi el marea şansă, Sherrie devine chelneriţă în legendarul club, al cărui proprietar dur-dar-drept (Alec Baldwin) are necazuri cu datoriile şi cu un cuplu de politicieni conservatori (Catherine Zeta-Jones şi Bryan Cranston), porniţi la război împotriva rockului, în numele lui Dumnezeu şi al Familiei. Speranţele clubului şi ale junilor primi se leagă de pogorîrea zeului rock Stacee Jaxx (Tom Cruise), pentru un mare concert. Aşadar, la fel ca în basmele şaizecisto-contraculturale ale lui John Waters (după al cărui film din 1988, Hairspray, regizorul lui Rock of Ages chiar a făcut în 2007 un remake), celor liberi (aici, rockerii) li se opun cei încuiaţi (politicienii) şi cei mercantili (impresarul lui Stacee Jaxx, jucat de Paul Giamatti).

DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith!Numai că ceea ce oferă Rock of Ages e – vorba c