De-a lungul istoriei, termenul de „fair trade“ a avut mai multe semnificaţii. Liga Comerţului Echitabil a fost înfiinţată în Anglia, în 1881, pentru a restricţiona importul din ţările străine. În Statele Unite, sindicatele oamenilor de afaceri şi ale muncitorilor foloseau legile acestui „fair trade“ pentru a construi ceea ce economistul Joseph Stiglitz denumeşte „bariere de sîrmă ghimpată împotriva importurilor“. Aceste legi anti-dumping permit unei companii care suspectează un rival extern că vinde un produs sub preţ să solicite guvernului să impună un tarif special care să o protejeze de concurenţa neloială.

Sumbrele intenţii protecţioniste sînt departe de ceea ce au în minte binevoitorii organizatori ai Simpozionului anual de Comerţ Echitabil din Marea Britanie, la care am participat şi am şi cumpărat două ciocolate şi un borcan de unt de arahide, amîndouă „fair-trade“. Scopul lor lăudabil este să crească preţul încasat de către fermierii din ţările în curs de dezvoltare pentru produsele lor, eliminînd profiturile umflate ale intermediarilor de care ei depind, pentru a-şi plasa mărfurile pe pieţele îndepărtate. Produsele fair-trade – precum cacao, cafea, ceai şi banane – n-au un concurent în produsele autohtone din Europa şi de aceea nu cer motive protecţioniste.

Lucrurile se petrec astfel: în schimbul asigurării unui preţ garantat şi a respectării „unor standarde de muncă şi de mediu stabilite“ (salarii minime, absenţa pesticidelor), cooperativele agricole din ţările sărace primesc un timbru Fairtrade pentru produsele lor, emis de Organizaţia de Garantare Fairtrade. Această certificare permite supermarket-urilor şi altor distribuitori să-şi vîndă produsele la un preţ mai ridicat. Fermierii lumii a treia beneficiază de sporirea profitului, în timp ce consumatorii din ţările bogate se simt virtuoşi: ceea ce pare a fi un mariaj perfect.

Mişcarea