Am consacrat mare parte a acestui text despre cartea lui Andrei Gorzo, Lucruri care nu pot fi spuse altfel, analizei făcute de cronicarul revistei Dilema veche gîndirii baziniene a cinema-ului pentru că autorul dedică cea mai consistentă parte a volumului său acestei teorii, dar și pentru că adecvarea principiilor realismului lui Bazin la stilul și forma seriei de filme care se încadrează în linia cinematografică deschisă de Marfa și banii lui Cristi Puiu este evidentă în demonstrația sa. Să scrii despre filmele Noului Val românesc nu este ușor (deși s-au scris multe texte... slabe). Dificultatea rezidă în evoluția sinuoasă, nefirească a filmului românesc. Așa cum Alex. Leo Șerban arată în minunatul său eseu Cele două bătăi de pleoapă ale modernității, „Cinematograful românesc a ratat, din motive ideologice, neorealismul anilor ’40 (pe care-l recuperează abia acum), după cum, din aceleaşi motive, n-a reuşit să strecoare mai mult de o mînă de titluri (printre care 100 lei, subestimatul film al lui Mircea Săucan din 1973) inspirate de Noul Val“. În plus, deși mulți stabilesc o filiație între filmele Noului Val și filme precum Recon­stituirea, Probă de microfon sau Secvențe, aceste afirmații nu se susțin la o analiză formală. Gorzo este îndreptățit să observe că „nici Daneliuc, nici Pintilie (și nici Tatos) nu renunță la decupajul analitic, adică la normele modului clasic de a povesti în imagini cinematografice, pe cînd Puiu le refuză [...] pentru că în spatele acestui refuz se află o cu totul altă concepție despre narațiunea cinematografică și – și mai în spate – cu totul alte presupoziții despre ceea ce este medium-ul în esența lui“. Diferențe importante, precum cea dintre „omniesciența și omniprezența“ din filmul lui Daneliuc și discreția prezenței autorului în narațiunea filmelor lui Cristi Puiu, nu pot fi ignorate într-o discuție de­spre „accesul reprezentări