„Criticul nu debutează, ci începe“, observă undeva Mircea Martin. Cu alte cuvinte, pentru comentatorul de literatură, procesul devenirii intelectuale, al reglării registrului, al rafinării stilului nu doar precede opera prima, ci este definitoriu pentru o construcţie conceptuală de durată. Îmi permit, atunci, să reformulez: criticul ar putea debuta numai după ce a început. Pare un sofism, dar nu-i decît o deducţie speculativă care surprinde lentoarea sinuoasă a maturizării criticului literar. Tînăra generaţie de exegeţi, majoritatea trecuţi prin şcoala cronicii literare, ilustrează pe deplin respectivul traseu. Daniel Cristea-Enache şi Paul Cernat (chiar dacă au cochetat inclusiv cu eseul memorialistic), Antonio Patraş, Adrian Lăcătuş, Bogdan Creţu, Andrei Terian, Bianca Burţa-Cernat, Alex Goldiş, Gabriela Gheorghişor sau Adina Diniţoiu au acumulat suficientă vechime înaintea debutului. Prima lor carte exprimă, oarecum, fidelitatea necesară faţă de obiect. Dar pentru ca „lecţia despre cub“ să fie completă, există şi un „colţ sfărîmat“. Departe de a fi depreciativă, observaţia sugerează că fiecare generaţie îşi conţine doza ei de neprevăzut. Exponentul cel mai de seamă este Marius Chivu. După începutul promiţător din România literară, nu dezinteresul faţă de critică, ci talentul plurivalenţei i-a facilitat dezertarea intermitentă. Dovadă revenirea la cronica literară din Dilema veche. Cînd părea că ipostazele de iniţiator al unor incitante proiecte colective precum Cartea cu bunici, de traducător, jurnalist cultural sau memorialist de călătorie au devansat figura criticului literar, imprevizibilul coordonator al Dilematecii a hotărît să devină poet. Da, Marius Chivu a început ca veritabil critic, dar a debutat abia în poezie. Chipurile mamei Vîntureasa de plastic (Brumar, 2012) este o carte emoţionantă, fără a fi melodramatică. Mai degrabă dă frisoane decît stoar