Americanii, încă de la părinţii fondatori, au dobândit o profundă înţelegere a mecanismelor constituţionale, menite nu doar să le asigure, nu fără o îndreptăţită fudulie, “a free country”, ci şi stabilitatea edificiului democratic, adică traducerea în practică a nevoii de stabilitate. A existat un singur episod în istoria americană când un preşedinte a ajuns în pragul demiterii: Richard Nixon, în 1972. O comisie a Congresului a constatat, în urma unor probe zdrobitoare, că Nixon “încălcase grav Constituţia”. Nixon a demisionat, probabil în schimbul imunităţii penale.

Cazul România, 2012. Parlamentul român l-a suspendat a doua oară pe preşedintele Traian Băsescu, pentru “încălcări grave ale Constituţiei”. Care? Păi, să vedem. Ar fi uzurpat Executivul, mai precis l-ar fi “buzunărit” la atribuţii pe Emil Boc, luând decizii în locul lui. Chiar dacă ignorăm faptul că legea fundamentală a României (adoptată pe vremea când Băsescu era în opoziţie) îi conferă dreptul de a participa la şedinţele Guvernului, ba chiar de a le conduce în unele cazuri, un astfel de reproş, că s-ar fi substituit neconstituţional Executivului, trebuia să vină chiar de la fostul premier “păgubit”, Emil Boc. Care nu-mi amintesc să se fi plâns de vreo abuzare infamă a Constituţiei săvârşită de Traian Băsescu. Indiferent ce spune preşedintele, decizia instituţională îi aparţine premierului. Poate fi acuzat preşedintele că premierul de atunci a fost de acord cu el? Doar siluind logica până la ultimele consecinţe. Actualul premier, Victor Ponta, nu-i permite lui Traian Băsescu exprimarea vreunei opinii instituţionalizate, aşa că demiterea lui prin referendum nu are nici o miză constituţională din acest punct de vedere.

O a doua acuză adusă preşedintelui are legătură cu independenţa justiţiei. E adevărat că uneori Traian Băsescu a comentat decizii ale instanţelor, ignorând faptul că orice