Emil Barbu (Mac) Popescu vorbeşte despre copilăria sa marcată, pe de o parte, de răsfăţul mătuşilor şi de promenadele pe peronul gării Feteşti şi, pe de altă parte, de război şi de foamete. Maturitatea a găsit-o în armată, pe un remorcher care n-a ajuns niciodată în larg.

În anii '40, asculta „Lili Marleen" pe peronul gării din Feteşti. În urmă cu aproape şase decenii aduna macii sălbatici de pe câmpul din spatele casei doar pentru a-i arăta profesoarei sale de limba română cât de frumoasă e. Acum jumătate de secol, făcea acrobaţii în uniformă militară şi era aplaudat de fetele roşii în obraz din satele româneşti. În urmă cu mai bine de patru decenii, transforma un beci întunecat în cel mai cunoscut club pentru studenţi. Până acum un deceniu, a condus fotbalul studenţilor din Bucureşti. Azi, este unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi români. Aşa ar putea arăta titlurile capitolelor din viaţa lui Barbu Emil (Mac) Popescu. În continuare - câteva rezumate.

„Weekend Adevărul": V-aţi născut cu puţin timp înainte de a începe al Doilea Război Mondial. V-a rămas vreo amintire din vremea războiului?

Emil Barbu (Mac) Popescu: În vremea războiului locuiam în Feteşti, principalul nod de cale ferată. De acolo sunt câteva imagini pe care le mai ţin minte: toată lumea bună se plimba pe peron. Peronul gării însemna socializare, însemna corso. Apoi, în gară era un restaurant în care protipendada lua masa sâmbăta şi duminica. Ştiu asta pentru că aveam şapte mătuşi care mă luau de mână să mă plimbe pe peronul gării. La radio se ascultau melodii de genul „Lili Marleen". Mai am în minte bombardamentele, însă mai mult din povestirile tatălui. El lucra atunci în Moldova şi s-a găsit în mijlocul unui bombardament în urma căruia tranşeul în care era a fost îngropat din cauza unei explozii. A scăpat, n-a păţit nimic. Joaca mea a fost însă cu trenul. „Atenţie la calea fe