oameni Există o sintagmă foarte adevărată, în spiritul căreia am alcătuit ultimele două articole: viaţa bate filmul. Asistăm zilele acestea, iată, la un remake balcanic dureros de adevărat al scandalului Watergate care, în urmă cu exact 40 de ani, a zguduit din temelii democraţia americană şi a dus la demisia preşedintelui Richard Nixon.

Trebuie spus că, dacă soarta preşedintelui lor seamănă cu a suspendatului nostru (îmi vine greu să-i spun preşedinte pentru că această demnitate este una care impune respect) în sensul că ambii şi-au terminat mandatul înainte de termen, obligaţi de reacţia populară, poporul nostru nu seamănă deloc cu poporul lor. Americanii au făcut front comun împotriva imposturii şi abuzului prezidenţial şi s-au ridicat, ca un singur om, într-un protest uriaş, care a făcut să tremure Casa Albă. Pe americani nu poţi să-i prosteşti ca pe romani. Americanilor nu poţi să le bagi pe gat baliverne şi minciuni sfruntate şi nici nu poţi să le spui că albu-i negru şi negru-i alb.

La noi se poate. Organele statului scot la iveală tot mai multe infracţiuni comise de oamenii preşedintelui suspendat, inclusiv structuri de crimă organizată conduse de Blejnar şi apropiaţii lui, iar noi, orbi ca nişte rame şi blegi ca nişte molii, îl aplaudăm pe suspendat, căzuţi pe spate, cu toate patru roţile în sus.

Mulţi dintre noi nu-şi dau seama că exact pe asta mizează matrozul: lasă bă, că romanii sunt fraieri, le reciţi cateva tampenii despre justiţie, ceva despre plagiatul lui Ponta şi gata, i-ai dat pe spate. Lucrul pe care el nu-l pricepe este că oamenii au început să se trezească la realitate şi să-l vadă aşa cum este de fapt. Oamenii au început să-şi dea seama că individul acesta s-a abătut asupra ţării ca un blestem, un fel de bici al lui Dumnezeu, ca Genghis-Khan odinioară. Au început să muţească, rand pe rand, chiar şi s