Suntem în plină vacanţă judecătorească. Răgaz de reflecţii pentru mai marii Justiţiei şi nu numai, după un experiment cum altul n-a mai fost. O lege de procedură penală mucezită a transformat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o instanţă ordinară, încărcând-o până la sufocare. Dosare cărate cu căruciorul de mall, completuri plimbate de ici-colo din lipsă de spaţii, procese terminate în noapte, nemulţumiri peste tot. Reflexul centralizării actului de justiţie n-a anchilozat deloc în deceniul postdecembrist. Dimpotrivă, s-a revitalizat şi e mai proaspăt ca nicicând. Preşedintele Băsescu, zic destui, s-a căznit vreo şase ani să-şi anexeze instanţa supremă, s-o croiască după chipul şi asemănarea sa. I-a terfelit imaginea ori de câte ori i-a venit pe chelie, acuzând-o de toate relele lumeşti. De vreo doi ani tace, semn că şi-a atins ţelul. Altfel de ce şi-ar ţine gura ?, se întreabă aceeaşi contestatari. Oponenţii din interiorul breslei magistraţilor ba s-au lăsat la vatră, ba au abandonat confruntarea, avertizaţi că oricând pot fi striviţi de sistemul fidelizat cazon. Colaborarea dintre procuror şi judecător, poruncită deunăzi de şeful statului, e deja o realitate a reformei oranj. Uneori nu mai eşti sigur dacă judecătorul e judecător şi nu procuror. Oricum, sunt îmbrăcaţi la fel, intră pe aceeaşi uşă, împart birouri învecinate, discută împreună soluţiile, ce mai, frăţie şi complicitate ! Egalitatea de arme între apărare şi acuzare e doar vorbă în vânt, capitol închis - declarativ – în mecanismele ipocrite ale eurointegrării.

Cum să păstrezi o normă de procedură care dă în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea în fond a unor cauze care şi-ar găsi o altă rezolvare ? De pildă, senatorii, deputaţii, membrii Guvernului, mareşalii, generalii, chestorii, şefii cultelor religioase şi ceilalţi membri ai Înaltului Cler, judecătorii (cu excepţia