Nici nu mă gândesc vreo clipă că auzi pentru prima dată ce vreau eu să-ţi spun. N-ar fi cu putinţă. Însă o să te rog să mă ierţi fiindcă îndrăznesc să cred că niciodată nu-i destul. Dacă vrei, mai toarnă puţină apă cu gheaţă în pahar. Şi mie mi-e cald.
Nu trebuie să recunoşti, adică nu faţă de mine, ci doar în apele tale de dinăuntru, de câte ori te-ai simţit urâtă şi proastă. Ba chiar şi rea. Neisprăvită. Calpă. Câteodată te-ai mirat că poţi totuşi să te ridici, iar trupul nu te doare. Nu tot. Ai făcut şi câţiva paşi, ai ştiut că nu ştii mai nimic, te-ai speriat şi te-ai ascuns. De tine. Nu trebuie să spui nimic.
Mai ştii când n-aveai stare sau n-o puteai numi în vorbe? Mai ştiu şi eu. Voiai ceva, să fie altfel, dar nu ştiai cum. Poate nu dormeai nopţi, gândindu-te ce nu faci bine, ce gândeşti prost şi de ce te doare fără-de-carnea mai tot timpul. Te învinovăţeai cu totul, ştiu. Şi te obişnuiai cu cianura. Şi eu făceam la fel. Şi-i mai lăsai şi pe ceilalţi cu sapa asta-n dinţi, tu aşezându-te cuminte în chip bizar de strâmt răzor. Mai izbucneai, mai mult în gând, dar şi-n jardiniere, însă rar, dar ochii cei judecători îţi aminteau mereu că eşti perfectă numai în greşeală. Nu, n-am glumit atunci când te-am rugat să nu-mi răspunzi. Dar ţie, da.
Uneori încercai doar să-i fii lui aproape. Îţi pregăteai privirea şi-ţi potriveai şi suflul. Te aşezai la ascultarea inimii, iar ea, întemniţată în cercuri bătrâne de veghere, nu mai ştia cum să te ţină-n braţe. Nu te minţea, să ştii. Dar tu o căutai acolo unde nu era. Nu ştie să se nască de câte ori avem noi trebuinţă, dar ştie să se-ascundă în cămări îndepărtate şi straşnic zăvorâte dacă uităm de ea. Aşa că nu inima ta îţi vorbea. Şi să mă crezi fiindcă mi-a spus a mea c-aşa a fost. De fapt, tu ştii.
Dar hai să-ţi spun pe şleau, că se topeşte gheaţa din pahar. Dacă aproape fiind tu de omul
