La Roma, în 1960, Dumitru Pârvulescu aducea prima medalie olimpică de aur la lupte greco-romane din istoria României. Succesul micuţului luptător i s-au adăugat medaliile de argint şi bronz obţinute de Ion Cernea şi Ion Ţăranu. Începând cu Jocurile Olimpice din Italia, românii au devenit o prezenţă constantă printre medaliaţii de la lupte libere sau greco-romane, însă aurul olimpic nu a mai fost cucerit timp de 12 ani.
La Tokyo, în 1964, atât Ţăranu cât şi Pârvulescu nu au reuşit mai mult de medalia de bronz, iar în 1968, la Ciudad de Mexico, cel mai bun rezultat la lupte a fost argintul obţinut de Ion Baciu.
În vârstă de 28 de ani (n - 24 februarie 1940), Nicolae Martinescu venise în Mexic pentru cea de-a doua sa participare la Jocurile Olimpice. El a luptat la categoria semi-grea şi la Tokyo, însă a terminat în afara medaliilor, fiind ocupantul poziţiei a patra la finalul competiţiei.
Descoperit în gară la Făurei, printre butoaiele care trebuiau urcat în tren, Martinescu a fost trimis să participe la Cupa Recoltei, unde antrenorul Ştefan Babin căuta noi talente în fosta regiune Galaţi (actualele judeţe Brăila, Galaţi şi Tulcea). Legitimat la Dunărea Galaţi, luptătorul a fost rapid observat de oamenii cluburilor din Bucureşti, ajungând la Dinamo, unde a rămas până la finalul carierei, în 1978.
Deşi a devenit luptător profesionist şi legitimat la club destul de târziu (20 de ani), talentul lui Martinescu i-a permis să devină în scurt timp unul dintre cei mai buni reprezentanţi ai României în competiţiile de lupte greco-romane.
Prima reuşită internaţională a luptătorului a venit în 1963, când a reuşit să îşi depăşească performanţele anterioare clasându-se pe locul doi pentru o medalie de argint la Campionatul Mondial. În 1964 a luptat la Olimpiada de la Tokyo, însă nu a reuşit să intre în medalii, terminând pe loc
