Alungată parțial din școli sau, în orice caz, survenind cu o programă sub­țiată la clasă, sub raportul numărului de ore, istoria rămîne, totuși, o prezență puternică în referințele politicienilor. De aici s-ar zice că nu poate lipsi cu nici un chip, ca una ce oferă unele dintre cele mai plastice modele ale oratoriei politice. Într-un interviu recent pentru Gândul, premierul Victor Ponta, de pildă, a precizat, apropo de rezultatele viitorului referendum programat pentru 29 iulie a.c., că, în cazul reafirmării poziției prezidențiale a lui Traian Băsescu prin vot popular, „nu voi coabita cu un președinte total ilegitim“, care „merge pe principiul lui Lăpușneanu, «dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau»“. Nu contează, în discuția de aici, cîtă îndreptățire are prim-ministrul să afirme așa ceva. Important este să se observe că el recurge la o trimitere istorică, fie ea și mediată de talentul literar al lui Costache Negruzzi. Apelul la asemenea personaje de relief ale trecutului și la vorbele care i-au imortalizat nu este o noutate în politica recentă. După ce a învins pentru întîia oară în alegerile prezidențiale, Traian Băsescu a exclamat, el însuși, victorios: „La țepe, băieți!“. Trimi­terea se făcea, desigur, la ideea de justiție aspră și inflexibilă, mai exact la Vlad Țepeș, cel care a dus la faimă europeană pedepsirea indezirabililor de tot felul – de la invadatorii turci la infractorii autohtoni – prin tragerea în țeapă. Dar, de fapt, trimiterea la voievodul muntean valorizează faima mult mai complexă a acestuia, evocînd – subliminal – și vampirismul atribuit lui, grație romancierului irlandez Bram Stoker, și, mai ales, spiritul justițiar pus în versuri de autorul Scrisorii a III-a: „Cum nu vii tu, Ţepeş doam­ne, ca punînd mîna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi