De curînd, într-o emisiune de televiziune, Petre Roman a preluat, cu obişnuita lui suficienţă, una dintre aberaţiile care circulă într-o „anumită parte a presei“ şi politicii româneşti: anume că imaginea proastă a ţării din ultimile două-trei săptămîni e rezultatul informaţiilor injuste trimise spre Europa şi spre lume în general de unii calomniatori autohtoni. Am tresărit, mai întîi pentru că e genul de afirmaţie pe care o repeta, la nesfîrşit, securitatea lui Ceauşescu. Dar dincolo de asta, mi s-a părut incredibil ca un fost ministru de Externe să aibă obtuzitatea şi lipsa de tact de a socoti că miniştrii, parlamentarii şi comisarii europeni îşi permit reacţii radicale, pe baza unor zvonuri „manipulatoare“ venite de la Gigi sau Nelu din Dămăroaia. Că ambasadele străine de la Bucureşti nu ştiu pe ce lume sînt, că, în general, marile instituţii ale UE şi ale ţărilor membre sînt nişte triste marionete ale „trădătorilor“ (băsescişti evident) din România. E nu doar o prostie, dar şi o ofensă adusă celor din a căror familie pretindem că vrem să facem parte.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileCu acest prilej, am zăbovit o clipă în preajma unui personaj care, vrînd-nevrînd, a avut un rol de jucat în România postrevoluţionară şi cu care, vrînd-nevrînd, m-am intersectat pe scena publică. Am crezut, multă vreme, că omul e mai curînd candid şi, la bază, benign. Avea un fel de entuziasm puber, un fel de spontaneitate juvenilă, o siguranţă de sine triumfalistă, care mi se păreau, în fond, semne de autenticitate. Nu-l cunoscusem înainte de 1989, dar alţii, care îl cunoşteau, încercau să mă prevină că individul nu e tocmai în regulă. Astăzi ştiu că aveau dreptate. Privind îndărăt, nu pot să nu recapitulez o sumedenie de momente în care inarticularea lui morală şi, îndrăznesc să spun, precaritatea lui intelec