Şi totuşi, a fost România, pînă mai ieri, un rai al democraţiei, ameninţat acum de invazia unor hoarde barbare? Să ne mai gîndim.

Mitul democraţiei româneşti călcate în picioare de tancurile sovietice este viu în conştiinţa publică. O Românie democratică, victimă a unui imperiu hrăpăreţ. Asta sună foarte bine şi asigură multor conştiinţe un somn liniştit.

Mai rar aducem în discuţie un alt episod, nu la fel de sîngeros precum cel de la sfîrşitul războiului, dar cu consecinţe catastrofale asupra democraţiei – prăbuşirea sistemului de partide în a doua parte a anilor ’30, ca urmare a proiectului de putere personală a regelui Carol al II-lea. Adevărul este că nu am avut nici în idealizata perioadă interbelică o democraţie atît de bine consolidată precum ne-ar plăcea să credem.

DE ACELASI AUTOR Un altfel de sfîrşit al lumii Trei iluzii ale dreptei de pe la noi Oficial, sîntem iar în "zona gri" Ceauşescu şi o campanie obosităŞi mai există un moment al istoriei noastre asupra căruia merită să reflectăm. La sfîrşitul anilor ’50, trupele sovietice de ocupaţie părăseau România, iar partidul căpăta un oarecare grad de autonomie în raport cu Moscova. Ce s-a întîmplat? Cum a folosit partidul gradul de libertate de mişcare permis de la Moscova? Ei bine, după o scurtă perioadă de dezgheţ, de la sfîrşitul domniei lui Dej şi începutul celei a tînărului Ceauşescu, România a luat-o singură pe calea naţional-comunismului. Lăsat oarecum în pace, partidul comunist nu a dat nici un Tito, nici un Dubcek, nici măcar un Kadar. A dat ceauşismul, un amestec ciudat de stalinism şi nazism. Nu cumva problema noastră cu democraţia este mai profundă decît ne place să credem?

Dar să revenim la zilele noastre, în era uniformizării standardelor şi a clasamentelor globale. Şi să recunoaştem faptul că democraţia din România nu se simţea oricum foarte bine nici pînă la recentul