Sistemul de învăţămînt din România e bolnav. Ca un organism care are o boală de sistem ce afectează toate „organele“. Păstrînd paralelismul, toate componentele sistemului-organism: cadrul legislativ, curriculumul, evaluarea, elevii, profesorii, manualele, dotarea, reţeaua şcolară, finalităţile, valorile, idealul educaţional, finanţarea, formarea iniţială şi cea continuă a cadrelor didactice... toate suferă şi sînt inadecvate sau insuficiente, nu comunică sau nu sînt compatibile. Fireşte că cea mai sensibilă componentă este cea umană – elevii şi profesorii. Deseori şi mai ales în preajma examenelor naţionale, incriminată sau chiar demonizată. Aş începe cu elevii, a căror motivaţie pentru învăţare scade pe zi ce trece, unii văzînd în şcoală doar un rău necesar, inconturnabil în aspiraţia spre o formaţie academică. Gîndesc aşa mai ales cei care vizează specializări care să-i facă direct manageri sau să le dea pe mînă afaceri profitabile. Cum s-a ajuns aici? Prin afirmarea tot mai apăsată a ideii că nu trebuie să fim temeinici, ajunge să fim eficienţi. La nivelul societăţii, în general. Mai trebuie adăugată concurenţa neloială pe care cultura populară, bazată pe marketing, o face culturii înalte. Aceasta sperie şi e considerată domeniul unor snobi cu pretenţii de elită. Şi elevii nu pot fi altfel decît lumea în care trăiesc. Cunoaşterea pare să nu mai aibă preţ şi prestigiu, contează să te descurci, mai ales că pe Internet e toată informaţia, iar a fi expert înseamnă, pentru cei mai mulţi, să apari la televizor. Cei care aleg profilul uman, de cele mai multe ori o fac pentru că fug de efort. Nu mai există cultura efortului, dorinţa de performanţă. Elevii nu-şi mai pun problema cum să înveţe pentru a avea note mari, ci cum să aibă note mari fără să înveţe. Sigur că exagerez, generalizînd, sînt şi excepţii, deşi puţine. Apoi, profesorii. Aici apare o segregare, infor