Secolul XXI are o meteahnă, cel puţin ciudată: mizează pe toate vocile revoltate, care au ceva de spus. Fără a le încuraja însă, cât de puţin, să devină voci permanente şi obligatoriu individualizate, chiar şi pe sărăcăciosul "platou" social, cum este cel al unor ţări din Est. Şi, implicit, pe tava autohtonă cu firimituri. În mod sigur, secolul XXI a venit pe lume sub zodia strigătului. A ţipătului care nu se vrea auzit. Nici de către emitenţii lui, nici de către cei spre care este îndreptat.

Aşa credem că a luat amploare stilul epistolar, al depeşelor adresate tuturor şi numănui; stilul scrisorilor deschise către cineva anume, fără nume… Către cineva important, care nu riscă să te ia în serios. Pe tine, cel mereu expus râsului de sus în jos; batjocurii politice, sociale sau economice. Tu alegătorul cinstit, mai mult sau mai puţin informat, total dezinformat, extraordinar de bine manipulat şi, neîndoielnic, mereu acuzat… Scrisorile deschise sunt expresia durerii adânci a nepăstuiţilor, fie aceştia oameni cu studii serioase sau oameni simpli, total neajutoraţi şi neinformaţi. Într-un final, în această ultimă categorie vor intra cu toţii.

Nu credeţi?! Cum vă explicaţi, însă, că tocmai în acest secol doldora de informaţii, care circulă cu o viteză uluitoare, mai toţi suntem la cheremul haosului dirijat de sus în jos ?! Cum priviţi indiferenţa unor instituţii publice care nu numai că te păgubesc, te înşală de-a binelea, ci te şi agresează şi te maltratează prin …lipsa lor de răspundere.

De aceea, oamenii recurg la plânsetul scris pe o bucată de hârtie, plânset care nu reuşeşte să-l mai înduioşeze niciodată pe cel care l-a generat; scrisori deschise, care nu vor exploda niciodată din cauza neglijenţei, duplicităţii, ipocriziei şi orgoliului nemăsurat al celui şi al celor care se fac vinovaţi de toată dezordinea existenţei noastre româneşti. Oamenii