Mircea Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre

Bucureşti, Editura Humanitas, 206 p.

În afară de Faruri, vitrine, fotografii, de Poeme de amor, de Totul, de Levantul, de Dragostea, de Nimic, în afară de Nostalgia, de Travesti, de cele trei volume din Orbitor, Mircea Cărtărescu a mai publicat, în deceniul din urmă, şi Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, şi De ce iubim femeile, şi Baroane, şi Frumoasele străine.

Aşa arată schema tendenţioasă (şi, bineînţeles, incompletă) a evoluţiei recente a acestui scriitor. Fiindcă prima jumătate de listă acoperă, în viziunea unor critici, partea valoroasă, rezistentă, literară (în sens tare) din bibliografie, pe câtă vreme cea de-a doua ar naufragia într-un registru prea accesibil, facil, umoristic, comercial. Greu de stabilit, după această reţetă, unde le e locul Postmodernismului românesc sau volumelor de Jurnal.

Şi încă şi mai greu de acceptat simplismul intelectual al unei asemenea împărţiri. Un roman minuscul, dens ideatic, dificil de urmărit, explorând fantasmaticul şi instituind monstruosul (într-o bună tradiţie prozastică) nu e numaidecât superior unei colecţii de povestiri agreabile, inteligente, tandre, scrise cu mult farmec şi, inerent, vandabile. Eventualele ierarhii trebuie să ţină seama de criterii mult mai subtile decât aceste cutume aparent viguros şi înalt culturale, dar în fapt meschin moralizatoare.

Dar, chiar aşa stând lucrurile, de ce nu i s-ar îngădui lui Mircea Cărtărescu să practice astfel de jocuri cu mai multe strategii? Renunţă el, în cărţile de reacţie rapidă, la ceva substanţial, la ceva definitoriu pentru scrisul său, fără de care devine de nerecunoscut? Nu cred. Personajul din spatele foii e acelaşi pe care-l puteam aproxima încă din primele poeme publicate, din Căderea şi din Georgice. Un ins senin, ale cărui momente de descurajare au, t