Credem a nu greşi vă- zînd în poezia actuală a lui Ion Cristofor o partitură a solitudinii. Chiar încercînd să (re)stabilească raporturile cu lumea, d-sa se izbeşte de limitele eului refractar la ceea ce ar putea depăşi propria experienţă, transmutată într-o mărturie la rîndu-i restrictivă.

Problema pe care şi-o pune sub unghiul tehnicii lirice e cea a reglării factorilor impactului cu realul, astfel încît să rezulte o imagine a sinelui, cu unde ale apropierii şi îndepărtării de ceea ce resimte a fi străin, însă pe cît posibil cu un caracter stilistic omogen. Predomină un răsfăţ paradoxalmelancolic al percepţiei fiinţei lăuntrice. Deseori singurătatea capătă o înfăţişare domestică, înzestrată cu o sonoritate ce umple scena autoreprezentării: „Stau cu o carte deschisă pe piept/ n-am chef să citesc dar somnul refuză să vină/ se-aude o pasăre sau un şoarece pe acoperiş/ auzi paşii muntelui venind la mahomed/ sau tusea înfundată a profetului cine ştie” (Cu o carte deschisă pe piept). Într-adevăr, „pe nepusă masă imaginaţia începe să o ia razna”, ducînd şi la un autoportret de un cinism diluat de o tristeţe joculară, care îşi îngăduie a-i trasa insolite linii: „Fruntea mea luceşte în umbră/ ca o piele tăbăcită de cîine/ ca piatra lustruită de sacrificii/ ca lemnul geluit al unui sicriu// Stau cu o puşcă la tîmplă/ cu o floare de mac între buze/ cu degetele de scrum şi scriu şi scriu// Şi se face deodată seară/ şi se face deodată pustiu/ să înviem acum dragostea mea/ e mult prea tîrziu” (Tîrziu). Dezvoltîndu-şi zeflemeaua, poetul declară că-şi duce pe braţe melancolia aidoma unui copil handicapat care „vrea la oliţă”, pe cînd viaţa „geme în jur neştiută”, asemenea unei galere cu vîslaşi care „trag la rame unii împotriva altora”. În momentele de relativă acalmie, se manifestă ca un peisagist al unei ierni ce-şi resoarbe asprimile în notaţii familiare. Nu e