Vivi Drăgan Vasile îşi doreşte filme româneşti care să ajungă la public, un public în stare să vorbească despre film cu pasiune chiar în autobuz sau metrou şi o generaţie de operatori creativi, care să îşi poată salva profesia de la dispariţie, folosind, la nevoie, cele mai trăsnite soluţii pe platou.
- Cât de mult contează în munca dvs. simbioza operator-regizor, să ştiţi ce stil are un anumit regizor?
- Sunt multe cupluri celebre regizor-operator, s-ar putea să fie şi bine, şi rău, habar n-am, uneori e bine să te zdruncine cineva şi într-un sens, şi în altul. În mod sigur există o categorie cu care nu aş putea lucra. Sau mai degrabă cu cinema-ul pe care îl face acea categorie. Pe de altă parte, până la urmă e o meserie în care trebuie să înţelegi, neumilindu-te, ce vrea omul ăla, să faci în sensul acelui "ce vrea el", nu să faci filmul lui şi filmul tău. Sunt mulţi care, din comoditate, din vanitate, încearcă şi fac filmul lor, fără să se prindă neapărat regizorul. Treaba operatorului este să-i facă filmul regizorului, să se bage în mintea lui, acolo, că până la urmă concreteţea meseriei de operator este că tu vezi mai exact rezultatul final al unei legături de imagine decât el. Tu trebuie să întrebi şi să fii cât se poate de moral cu regizorul. Trebuie să fii corect, pentru că tu poţi să faci unele lucruri pe care el le vede prea târziu. Poţi să-i spui, uite la ce m-am gândit, pentru că... şi să-i dai argumentele tale vizuale. El trebuie să ştie dinainte.
- Aţi lucrat cu regizori consacraţi, cu care eraţi coleg de generaţie, dar şi cu debutanţi.
- Da, cu doi tineri cineaşti foarte importanţi, sunt foarte mândru de Cristi Mungiu, sunt foarte mândru de Radu Muntean, suntem şi prieteni. Am participat la debuturile lor, adică ale unor cineaşti foarte, foarte importanţi. Mi se pare că e maximum de ce puteam să fac.
- Cre
