★★★★ N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Mânăstirea Rohia şi Ed. Polirom, 2012.

O capodoperă a literaturii române din toate timpurile este Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, "scris" parţial în minte, în închisoare, dus la bun sfârşit după graţierea din 1964, pe ascuns, confiscat de Securitate şi reconstituit ulterior de autor din memorie. Această a doua variantă a Jurnalului fericirii s-a pierdut, dar între timp autorul a reuşit să recupereze de la Securitate prima variantă, care a apărut după moartea lui, în 1991.

La mânăstirea Rohia, unde N. Steinhardt (evreu convertit la ortodoxism) şi-a petrecut ultima parte a vieţii ca monah, s-a descoperit de curând dactilograma (din păcate, incompletă) a unei a treia variante, cuprinzând şi fragmente inexistente în prima. Pe baza acestei descoperiri, s-a alcătuit actuala ediţie-sinteză, care nu poate să lipsească din biblioteca unui iubitor de literatură bună.

În cunoscutul său stil patetic şi funambulesc, cu intuiţii fulgurante şi confesiuni sfâşietoare, cu spectaculoase desfăşurări de erudiţie şi o copilăroasă bucurie a jocului, N. Steinhardt ne povesteşte cum a trăit, cum a suferit, cum A ÎNŢELES.

Consideraţiile lui despre oameni (inclusiv despre personalităţi ca Sergiu Al-George, Al. Paleologu, Vasile Voiculescu, Constantin Noica, Ion Negoiţescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca) şi reflecţiile asupra unor opere literare, filosofice sau religioase au valoarea unor revelaţii. Dar şi mai tulburătoare este lectura acelor pagini în care scriitorul vorbeşte (fără să braveze, dimpotrivă) despre drama sa. Informatorii care şi-au oferit de bună voie şi nesiliţi de nimeni – ca la încheierea unei căsătorii monstruoase – serviciile atotputernicei Securităţi au ocazia să afle că un om a preferat să fie întemniţat (şi bătut cu bestialitate, şi umilit) decât să se transforme într-un complice