Un milion de ochi cad peste mine ca mărgelele,

numai ochii ei, nu, numai ochii ei, nu –

la ce gît stau acum atîrnate pe şiraguri trecute printre degete,

numai mărgelele ei sunt pierdute în alte ape albastre,

degete subţiri de gheaţă

îmi zgîrie sufletul,

pielea lui se face sare de mare uscată pe spinări de femei

plecate de-acasă,

murmurul lui se face vuiet de ocean în urechile lor surde –

un milion de ochi mai frumoşi ca ai ei

mă strecoară în paturile lor,

numai ai ei, nu, numai ochii ei, nu –

cad toate apoi în nisipul uscat peste care stă deşirat

trupul meu ostenit,

mîini întinse ca arcurile înfig degete reci

în sufletul meu ciuruit ca o piele de urs în bătaia puştii,

prin el se vede cerul ca prin găurile lăsate de cuie în palme,

Dumnezeu mă aruncă din cer pe pămînt,

unde cad în doi ochi uzi ca plajele

peste care milioane de urme

duc spre patul pustiu

în care n-a mai dormit nimeni cu nimeni.

Un milion de ochi cad peste mine ca mărgelele,

numai ochii ei, nu, numai ochii ei, nu –

la ce gît stau acum atîrnate pe şiraguri trecute printre degete,

numai mărgelele ei sunt pierdute în alte ape albastre,

degete subţiri de gheaţă

îmi zgîrie sufletul,

pielea lui se face sare de mare uscată pe spinări de femei

plecate de-acasă,

murmurul lui se face vuiet de ocean în urechile lor surde –

un milion de ochi mai frumoşi ca ai ei

mă strecoară în paturile lor,

numai ai ei, nu, numai ochii ei, nu –

cad toate apoi în nisipul uscat peste care stă deşirat

trupul meu ostenit,

mîini întinse ca arcurile înfig degete reci

în sufletul meu ciuruit ca o piele de urs în bătaia puştii,

prin el se vede cerul ca prin găurile lăsate de