O legendă vie! Asta a devenit Sergiu Celibidache încă din timpul vieţii. O legendă vie a rămas şi în zilele noastre, acum când sărbătorim centenarul naşterii muzicianului intrat de mulţi ani în Panteonul artei secolului XX.

Generos şi intransigent, imaginativ şi riguros, Celibidache şi-a construit existenţa artistică pe fundamentele unui sistem filosofic elaborat treptat, sistem care a dat consistenţă spirituală actului artistic.

Mă aflu printre acei privilegiaţi ai sorţii care au urmărit îndeaproape apariţiile bucureştene ale domniei sale în ultima jumătate de secol; iar aceasta fie că mă refer la concertele orchestrei Filarmonicii bucureştene, ale Filarmonicii din München, ale colectivului Orchestrei Radiodifuziunii din Stockholm. S-ar putea spune că avea darul de a instaura starea de vrajă utilă muzicii. Aş observa faptul că Celibidache era capabil a defini chiar dintru început climatul spiritual în care urma a se naşte muzica însăşi; o anume muzică, într-un anume spaţiu, cu anume sonorităţi, cele care erau ale unui anume opus într-un anume spaţiu acustic, într-un moment anume. Îi era cu totul străină ideea aşa-numitei „interpretări” a datelor partiturii, ideea interpretării subiective, oricât de inspirată, de imaginativă, ar putea fi aceasta. Căci muzica dispune de coordonate obiective pe care dirijorul are obligaţia de le descoperi, a le înţelege, a le urmări în edificarea actului artistic. Pe această direcţie Sergiu Celibidache a pus în discuţie însăşi problema tradiţiei drept cumul al unor experienţe anterioare privind interpretarea marilor opus-uri. În mod firesc, singurul element cardinal, orientativ, rămâne partitura însăşi, datele obiective ale acesteia, sondarea, revelarea adevărurilor încrustate în semnele textului.

Lăsând de-o parte pitorescul declaraţiilor, trebuie observat faptul că Celibidache se desparte fundamental de p