Manualul dictatorului
de Bruce Bueno de Mesquita, Alastair Smith, Editura Polirom
„Manualul dictatorului“, volum scris în colaborare de Bruce Bueno de Mesquita și Alastair Smith (traducător Ciprian Șiulea), este o carte de referință în domeniul atât de disputat al conducerii treburilor politice, al motivației și constrângerilor liderilor. Pandantul său ar putea fi (cu câteva epoci în urmă) „Principele“ lui Niccolo Machiavelli – cu care a și fost comparat, de altfel. Cei doi cercetători americani aduc însă chestiunea la zi și fac o radiografie la rece, aproape cinică, inclusiv din punctul de vedere al moralei curente, a ceea ce poate însemna arta endemică a disprețului în politica suverană a bunului plac. Fie că sunt dictatori sau democrați, liderii politici ai lumii se confruntă, odată ajunși la putere, cu aceeași chestiune: cum se pot cheltui banii publici în scopul menținerii cât mai mult la putere fără ca populația să nu bage de seamă? Maeștri ai acestei arte a duplicității, care este politica în ansamblul ei, sunt numiți, rând pe rând, într-o cazuistică impresionantă, Ludovic al XIV-lea, V. I. Lenin, Stalin, Ferdinand Marcos, Suharto, Saddam Hussein, Kim Yong Il, Fidel Castro, Mao Zedong, Anastasio Somoza, Asif Ali Zardari (președinte al Pakistanului, cu o avere de patru miliarde dolari), Robert Mugabe, Mobutu Sese Seko, Samuel Doe, Haille Sellasie, Paul Castellano, șef al Mafiei, sau corporatiști care au dat tunuri la Hewlett-Packard, Enron etc. Autorii acestui studiu, care nu ocolește nici figuri ale democrației actuale, ne pun la dispoziție o informație aproape
exhaustivă despre felul în care se face politica reală a unui lider ajuns la putere (prin alegeri sau lovitură de stat) sau a coaliției care l-a adus acolo. Esențialii, cum sunt numiți acoliții liderului, sunt cei care trebuie satisfăcuți după preluarea puterii. Regula e simpl
