Andrei Pogorilowski, Cartuşe, Bucureşti,

Editura Cartea Românească, 2012, 198 pag.

Andrei Pogorilowski debutează, la 44 de ani, cu un roman hazliu, uşor de citit, având un erou cu o biografie pasionantă şi un final deschis, ce promite negreşit o urmare. Andrei Pogorilowski are un condei redutabil.

Educaţia sa muzicală se resimte în fraza impecabilă, capabilă să redea tot aşa de bine vorbirea unor copii în plină joacă („Şi acum mă ascundeam între liane iar tu nu ştiai că stau la pîndă şi treceai cu pistolul în mână pe lângă mine iar eu – paaac! – îţi dădeam peste mână...”), conversaţiile pe mess dintre doi tineri contemporani ori gândurile unui bărbat care se străduise inutil să impresioneze o femeie.

Romanul întreg, de altminteri, e alcătuit (sau, mai bine zis: compus) muzical. Amintirile din copilăria lui Vlad petrecută într-un Bucureşti eliadesccă rtărescian sunt contrapunctate de aventurile vârstei adulte, când bărbatul se vede singur şi decide să încerce o relaţie cu o colegă de serviciu, Andreea. Spre finalul romanului, însă, Andrei Pogorilowski dă cărţile pe faţă, intitulându-ş i capitolele de-a dreptul Sonata şi Fuga (a 3 soggetti). Concluzia (de etapă) ar fi că nu doar literatura are structură muzicală, ci viaţa însăşi.

Jumătate din substanţa epică a volumului este alcătuită din rememorarea jocurilor copilăriei alături de şiretul Caius, care se pricepea să-l păcălească pe micul Vlad şi să-i fure jucăriile sau să fie el cel care încasa pentru prostiile făcute la comun. Secvenţele sunt savuroase, comparabile cu scene din Băiuţeii fraţilor Florian sau din REM-ul lui Mircea Cărtărescu. Imaginaţia băieţilor reuşeşte să preschimbe orice obiect din casa părinţilor în jucărie. Dar Vlăduţ se descurcă minunat să facă năzbâtii şi de unul singur, cum se întâmplă în ziua în care se decide să facă o excursie cu tra