În presa internaţională nu s-a mai scris atât de mult despre România, de pe la începutul anilor '90, de când cu mân­cătorii de lebede din parcurile Vienei.

Şi nici atât de urât. Paginile de fapt divers ale presei occidentale de acum două de­cenii au lăsat loc, acum, primelor pagini şi influentelor secţiuni de politică euro­pea­nă. De la "The Economist” la "Die Welt” şi de la "Le Monde” şi "El Pais” la "The Washington Post”, nici o mare pu­blicaţie mondială nu a omis să acorde spaţii "generoase” îngrijorărilor privind de­rapajele instituţionale şi constitu­ţio­nale de la Bucureşti.

De regulă, despre Ro­mâ­nia se vorbeşte rar, foarte rar, şi întotdeauna prost, în presa inter­na­ţională. Semn că înce­pem să contăm cu ade­vărat doar atunci când le stricăm socotelile altora. Tocmai de aceea, tăcerea din anii crizei, de pe vremea Guvernului Boc, pigmen­ta­tă de rapoartele pozitive ale celor de la FMI şi Banca Mondială şi de analizele încurajatoare ale unor agenţii precum Reuters, era, mai degrabă, un semn de nor­malitate. Lumea ne percepea ca pe un partener predictibil şi disciplinat. Nu un elev eminent, nici pe departe, ci unul ca­re, împins de la spate, mai cu vorba bună, mai cu ameninţarea riglei, făcea progrese şi se pusese, într-un final, cu burta pe car­te.

Într-o Europă speriată de moarte de spectrul necruţător al crizei (care nu şi-a tras încă toate gloanţele), într-un moment când marii jucători continentali, de la Germania lui Merkel, la Franţa lui Sar­kozy, aveau ei înşişi probleme şi apăsări interne, în care Ungaria şi Grecia sfidau echilibrul, şi aşa fragil, al construcţiei co­mune, prin indisciplină şi crize de auto­ri­tarism sau extremism, un partener liniş­tit ca România ultimilor ani primise, în sfârşit, aprecierea cuvenită. Dar eveni­men­tele recente au dat totul peste cap. Bruma de imagine şi de credibilitate a Ro­mâniei s-a risipit