Subsemnatul este consternat şi, pur şi simplu, nu mai înţelege pe ce lume i-a fost dat să trăiască. Ar vrea să scrie relatarea aceasta la persoana întâi, dar dintr-un fel de pudoare combinată cu nevoia de autodeta- şare crede că mai nimerită ar fi persoana a treia.

Se mai gândeşte că şi alţii pot păţi la fel şi atunci nu are rost să se pună pe el însuşi în prim plan... Dar parcă nu mă pot abţine şi atunci las garda jos. Nu e vorba de nici o poveste, ci de realitatea gol-goluţă.

De mai multă vreme nu mai am de lucru în urma situaţiei create la cotidianul „România liberă” de unde am fost silit să plec după mai bine de 16 ani de muncă, şi dacă ar mai fi să socotesc şi salahoria de la corectură de pe vremea lui Ceauşescu atunci fac două decenii. Conducerea ziarului m-a calificat drept un specimen dubios, etichetă care nu oglindeşte fiinţa mea reală, dar aceasta este altceva. Anii au trecut şi ca orice vrednic scriitor român contemporan am tras mâţa de coadă. Până în această vară când mi s-a oferit posibilitatea unei angajări decente. Persoana care urma să mă angajeze e plecată din România de pe la mijlocul anilor ’90 şi este caracterizată de un anticomunism sănătos. Ajuns în faţa persoanei mi-am prezentat cv-ul, am fixat un salariu, dându-mi-se şi ceva de lucru pentru a doua zi, ca un fel de probă, deşi aveam senzaţia că este o simplă formalitate. În stilul tonic al confraţilor de peste ocean mi-a propus să ne zicem pe nume, ceea ce în naivitatea mea credeam că este chiar un semn pentru a pune temelia unei cooperări excelente. Drăcuşorul din minte îmi şoptea însă că americanoizii, cu graţia cu care te iau în braţe, te pot da şi pe uşă afară. Politeţea este la ei doar o mască şi nicidecum ceva izvorât din suflet. Până la urmă presimţirea s-a adeverit. Mi s-a spus să aştept vreo trei zile. Din păcate, am înţeles ulterior, verdictul în ceea ce mă priv