„…la vertu dans toute la fleur de sa bêtise.” Cinismul în toată splendoarea lui, la Vautrin. La scriitorul însuşi, sarcasmul cu aparenţă soft: „…un fel de făptură intermediară între om şi plantă sau – poate – între om şi Dumnezeu.”

„…alţii spiritualizează carnea, cerându- i să le dea ceea ce ea nu poate să dea.” Spiritualitatea aceasta improbabilă este atinsă, totuşi, de marii senzuali.

„Singurele şi imensele mele două dorinţe, să fiu celebru şi să fiu iubit.” Şi una, şi alta? Nu-i cam mult?

În 1820, breasla scriitorilor decisese: poate să se ocupe de orice „în afară de literatură”. Pare de râs, dar nu e. Tineri, destui viitori mari scriitori nu te lasă să le prevezi evoluţia. Cazul lui Balzac.

Şi-a uzurpat particula nobiliară. Măcar într-o privinţă n-a greşit. Ca număr de silabe e mai bine aşezat Honoré de Balzac.

Criteriile se mai schimbă. Curtius scrie fraze deosebit de puternice pentru a interzice judecarea moralităţii oricărui artist, iar asta ca să-l apere pe Balzac de învinuirile că ar fi fost… vanitos şi egoist. Nu ticălos, nu turnător.

Balzac îl anunţă pe Marx. Crede în mersul legic al Istoriei, bazat pe contradicţie şi conducând spre progres. „Balzac, scrie Curtius, îi deplânge pe cei ce se opun sensului în care evoluează lucrurile…” Din ideea că unii se opun sensului Istoriei s-au tras, pe latura comunistă, nenorocirile secolului 20. Nu-i vorbă, ele au devenit posibile prin disoluţia Imperiilor – adică a nenorocirilor anterioare – provocată de Primul Război Mondial.

Balzac, burghez, vede în secolul XIX unul mare. Doamna Hanska, aristocrată, îl vede, ca şi artiştii rafinaţi, stupid. Muncitorii, dacă ar fi avut glas, i-ar fi zis apăsător.

Balzac ducea dorul unui dictator capabil să măture „nostimada asta care se numeşte regim constituţional”.

Nostim în criza financ