Ştiu să vă cânt, oare, fără să cred

În Voi, făpturi fantomatice,

Zei ai copilăriei mele târzii,

Invenţii ale nevoii mele de a fi?!

Nevoia mea, nevoia noastră –

Nevoia ta, omule fugar şi

Binevoitor uituc! Deoarece

Cine nu s-a sufoca, strivit

de memorie, dac’ar fi nevoit

să-ţi retrăiască, viaţa?

Ce, ţie însuţi, posesorul ei,

Ţi s-a părut adesea chinuitor

de searbădă? Goală de sens, ca o

Păpuşă făcută iute pentru bâlci!

Dar, ce uluitoare

Viaţa!

Cea care naşte Zei,

Fapturi de care nu are nimeni

Nevoie! Deoarece, pentru ce sunt

acestea, nevoile? Aşa-zisele necesităţi?

O, nu pentru Ei! Copii

ai istoriei!

Făpturi de sticlă şi bronz,

Vase suple şi largi, făcute

pentru nevoile noastre – celelalte!

Cele pe care nu bănuiam, vreodată

Că sunt şi pentru care, oho,

Ne-am dat oboseala de a ne naşte.

Precum un prinţ ce se ascunde

În haina unei zile a cărei auroră

Întârzie, doar pentru că, Zeiţa,

Nu şi-a potrivit coama-i

Roşietică! Nu şi-a încălţat, încă,

La un singur picior, sandaua

cea iute şi aparentă. Făcută pentru

a minţi. Dăruindu-ne minciuna, aceea,

Fără de care, respiraţia noastră, încă,

Ar suferi...

Haide, dă-mi, odată, mâna, zeitate

Somnoroasă şi... convinge-mă,

Nu, că aş fi! Sunt, iată, clipe, în care,

Ca şi Tine, nu am nevoie de a fi!

Ci...de a fi cu Tine şi cu Mine!

Acel altcineva, ce, uneori, mă

însoţeşte, mă apleacă, mă ascultă

distrat, e drept, dar îşi pleacă totuşi

fruntea-i nobilă, de parcă i-aş fi

Prieten – ha, o invenţie utilă, a noastră!

Şi astfel, ai numărat bine?

Vom fi trei. O cifră, oricum, suportabilă,

Ce cântă, aproape – mai aproape

de